Mărturii asupra unui veac zbuciumat

Cartea de memorii a profesorului Nicolae Mărgineanu vede acum, pentru prima dată, lumina tiparului în forma sa definitivă. Ea estre cum ar spune J. P. Sartre, o expresie nu numai a ceea ce a făcut istoria din om ci mai ales a ceea ce a făcut omul Nicolae Mărgineanu din ce a făcut istoria cu el. O carte de fină analiză psihologică şi încordare etică; o perspectivă personală asupra unui veac zbuciumat. Dar cum poate fi altfel adevărul, ne spune postmodernismul, decât perspectival, dependent de un punct de vedere al unui observator particular? Mult prea proteică pentru a putea fi rezumată succint, lucrarea lui Mărgineanu fascinează prin cel puţin trei dimensiuni. Întâi, lucrarea are un registru narativ impresionant, întins pe aproape şase decenii: din zorii primului război mondial, când Nicolae Mărgineanu se înscrie la liceul din Blaj, până în anii ’70 când după şaisprezece ani de detenţie iese din închisorile comuniste. Un caleidoscop de oameni şi întâmplări; o viaţă de om, aşa cum a fost. Remarcabile sunt portretele unor universitari clujeni sau străini (Ştefănescu-Goangă, Virgil Bărbat, G. Allport ş.a.) prezentaţi cu excelenţa şi scăderile lor, cu partea lor publică şi tainele lor ascunse. Remarcabile sunt multe dintre întâmplările istorisite, unele, ca de pildă, întâlnirea lui Mărgineanu cu Petrache Lupu, în beciurile Securităţii – de savoare aproape antologică. Acoperind oameni şi întâmplări din spaţii geografice largi (România, Germania, SUA etc.) şi timpuri diferite, epica lui Mărgineanu vizează semnificativul, nu cotidianul. Viaţa de zi cu zi, cu moneda ei măruntă, e mai puţin prezentă în paginile acestei cărţi, legată mai ales de momente semnificative din biografia personală a autorului. În al doilea rând, cartea aceasta este o mărturie fascinantă despre viaţa academică (clujeană) de altă dată; proces-verbal despre o lume pierdută, căci lumea aceea a pierit. O lume în care profesorii universitari erau socotiţi mari maeştri. Ei erau consultaţi de către studenţi sau discipoli nu numai în probleme profesionale, ci şi în probleme de viaţă, legate de o iubire, o căsătorie sau o opţiune existenţială majoră. Acum, profesorii universitari sunt – în cel mai bun caz, experţi. Ei sunt consultaţi, cel mult, în probleme strict profesionale; viaţa lor nu mai este socotită exemplară, sfaturile lor – neimportante. Era o lume în care profesorii universitari erau directori de conştiinţă, influenţau gândirea şi atitudinile unei generaţii. Acum, ei sunt simple baze de cunoştinţe, iar influenţa lor în formarea conştiinţelor e lamentabilă, mult sub nivelul unui realizator de talk-show la tv sau de editorialist la un ziar cotidian. În fine, era o lume în care relaţiile academice erau calde şi personalizate, G.Allport, de pildă, citea în faţa studenţilor săi de la Harvard scrisorile trimise de Mărgineanu de la Cluj! Profesorul Ştefănescu-Goangă îl cheamă într-o zi pe studentul Mărgineanu la cabinet, îl pune să înveţe germana şase ore zilnic şi apoi îl trimite cu o bursă în Germania! Acum universităţile s-au masificat, s-au industrializat. Relaţiile corpului academic cu studenţii s-au depersonalizat, au devenit relaţii funcţionale. Universităţile nu mai educă, doar instruiesc. În al treilea rând, cartea lui N. Mărgineanu poate constitui un excelent studiu de caz despre memoria autobiografică. M-a intrigat, de pildă, de ce profesorul Mărgineanu relatează atât de detaliat, până la amănunte banale, stagiul său în SUA ca bursier al Fundaţiei Rockefeller. Doi ani şi jumătate de studii în străinătate ocupă aproape tot atâta spaţiu tipografic cât şaisprezece ani de puşcărie politică! Am găsit, cred, răspunsul în chiar mărturiile lui Mărgineanu: “Avantajul, marele avantaj al intelectualului, ajuns în închisoare, acesta a fost: bogăţia vieţii sale, care-l făcea să-şi ajungă sieşi şi să nu se simtă singur, oriunde s-ar fi aflat”. Aşadar, câţiva ani de formare profesională postuniversitară şi stagiile în străinătate au fost hrana lui spirituală pentru ceilalţi şaisprezece ani de puşcărie. Probabil că i-a rememorat şi i-a povestit de zeci şi sute de ori; i-a visat şi i-a retrăit prin carcere şi închisori. Aşa au ajuns să ocupe un spaţiu mult mai mare în mintea lui şi să transpară în scrierea memoriilor. Geografiile interioare au devenit mai reale şi mai întinse, compensând geografia mizeră a spaţiului concentraţionar. Mărturie despre oameni şi întâmplări dintr-un veac zbuciumat, cartea lui Nicolae Mărgineanu este, întâi de toate, o mărturisire despre sine însuşi. Ea arată cum poate fi învinsă asprimea realului prin mobilizarea forţelor sufleteşti. Din închisoare Mărgineanu a ieşit învingător! Mircea Miclea, Cluj-Napoca, Martie 2001