Cerul și podoabele lui după credințele poporului român

Tudor Pamfile s-a născut în comuna Țepu (jud. Galați) la 11 iunie 1883 și s-a stins după doar 38 de ani într-o zi de 16 octombrie la Chișinău. Publicat în 1915, în colecția Academiei Române ”Din viața poporului român, culegeri și studii”, numărul XXVI, Cerul și podoabele lui după credințele poporului român este un studiu de o mai mică anvergură în care autorul s-a mărginit să culeagă ”cât mai multe informațiuni din izvor românesc” despre cer și cele ale lui, după cum singur mărturisește în Prefață, abținându-se de la orice interpretări comparative cu credințele anticichității grecești ori romane, considerând că vremea unor asemenea cercetări va veni doar după strângerea unui material suficient. Studiul lui Tudor Pamfile are, pe lângă capitolul deschizător dedicat cerului, un capitol dedicat Soarelui (care include și povestea ciocârliei, povestea florii-soarelui ori pe cea a florii de cicoare), unul Lunii, altul pentru ”Întunerimile de soare și de lună” (eclipsele, care ”se întâmplă din pricină că cineva mănâncă din aceste podoabe ale cerului”), altul dragostei dintre soare și lună, un altul stelelor, ultimul fiind dedicat Drumului robilor. Cum vedeau dar românii cerul și ce era pentru ei acest loc întins ca un cort deasupra lumii, de obicei văzut ca hotar între între cele văzute și cele nevăzute, un hotar inefabil prin esența lui? Aflăm că, pentru ei, cerul era ”așternut picioarelor lui Dumnezeu” și că despărțea lumea Lui de cele de dedesubt ale oamenilor, că ”nu face parte din lume, din pământ, adică din <>”. El este de-asupra lumii, și la rândul său își are lumea sa”. Despre tocmirea cerului aflăm că la început, Dumnezeu făcuse pământul mult prea mare și că nu încăpea sub el, dar că ”prin ispita ariciului sau a altor vietăți, a încrețit fața pământului, dând cu chipul acesta naștere dealuriloe și văilor: pământul s-a încăputat cu cerul, poalele cerului s-au putut rezema tocmai pe margenile pământului”. Alte credințe povestesc cum la începuturi cerul nici măcar nu exista și cum ”luna și soarele, neavând cer, umblau pe pământ. O dată însă, - fie din pricina drumurilor grele, fie că ardeau pe oameni prea tare, fiind aproape, - fie soarele și luna, fie oamenii, - s-au rugat lui Dumnezeu ca să le facă cer de umblat”, ori cum ”Dumnezeu a dat aripi îngerilor, - a făcut îngeri prin într'ariparea sfinților, - și aceștia au zburat la Rohmani, o lume care se află sub lumea noastră. De acolo au adus îngerii piatră scumpă, din care mai întâi s-a făcut cerul ca o nesfârșită pânză de sticlă, și apoi, din ceea ce a rămas, i s-au durat șapte stâlpi, care-l sprijină. Cei șapte stâlpi păzesc la cei șapte stâlpi ai cerului, în schimbul cărei slujbe, lumea îi cinstește prin păzirea celor patru posturi de peste an. În cerul, astfel făcut, s-au urcat apoi soarele, luna, și după dânșii Dumnezeu, cu toate cetele sale”.