Orașul cu fete sărace

De la debutul său nuvelistic în 1938 (în revista Azi), confirmat în suita de proze basarabene "Oraşul cu fete sărace" (1940), această continuă alternanţă de violenţă, candoare, senzualitate exasperată şi dezarmare în faţa biologicului se traduce într-o paletă de culori crude, unde ironia şi disperarea se unesc în acelaşi strigăt. Rezultatul e o dureroasă afecţiune pentru eroii proprii, înlănţuiţi în tristeţea unei priviri care-i ştie cât sunt de singuri şi de lipsiţi de apărare într-o lume unde e prea puţin loc pentru bucurii şi fericire, pândită cum e de catastrofe şi sfâşiere. E conştiinţa naratorului din "Un port la Răsărit" (1941), capodopera romancierului, a eroilor din "Anotimpuri" (1943) şi "Flăcări" (1945), din "Întoarcerea fiului risipitor" (1947), dar şi cea din romanul-fluviu "Sfârşit de mileniu" Creaţia aceasta, întinsă pe o jumătate de secol, atacă frontal o realitate convulsivă (istorică, socială, politică, morală), fiind totodată sondajul nu o dată inedit al unor medii şi zone geografice absente până la Radu Tudoran din literatura română. Iar galeria tipologică a acestei opere solid articulate însumează nenumărate portrete cărora nu li se poate nega forţa expresivă, nici arta unei precizii psihologice în care vigoarea se aliază cu gingăşia. De la comandorul Maximov la guralivul Nagavişka până la dickensianul unchi Amedeu sau la Bocanu şi Gogoi; de la fascinantele eroine Nadia, Copila, Manuela sau Eva până la siluetele insinuante din ultimele romane, cu liniile abia schiţate şi totuşi aruncând mereu o pată de lumină discretă în materia de epic-stufos, voluptatea pătrunderii în universul uman cu violentele lui contraste şi nebănuitele lui resurse de redempţiune are un accent tulburător, înrudit cu al marilor ruşi. - Mircea Zaciu