Icoane pe sticlă din Transilvania: colecţia Szöcs

Cercetarea icoanei transilvănene pictată pe sticlă se află încă în faza de pionierat. O
asemenea realitate devine evidentă mai ales atunci când se pune problema publicării unei
colecţii, altfel spus a unui grup eterogen, constituit sub presiunea împrejurărilor şi a ofertelor
întâmplătoare. Desigur, există o bibliografie de referinţă, există modele, căci întotdeauna s‐a
mai confruntat cineva cu aceeaşi situaţie. Dar ceea ce transmit aceste repere este mai ales
sentimentul de incertitudine, imaginea unei realităţi care îţi poate scăpa foarte uşor de sub
control, datorită diversităţii formelor de exprimare a artiştilor şi a pericolului confuziei între
stereotipie şi particularitate stilistică. Pe lângă aceste neajunsuri, concretizate de obicei în
distribuirea operei unui singur pictor către mai multe ateliere, se adaugă nevoia unei nuanţări
a terminologiei folosite şi a unei raportări la fenomenul artistic european şi de pe alte poziţii
decât aceea a mimetismului unor comportamente sau competenţe profesionale. Imaginea
liniară, aproape didactică, a introducerii picturii pe sticlă în Transilvania ca efect al
pelerinajului la icoana Maicii Domnului de la mănăstirea Nicula şi dispersia sa apoi, prin
meşteri niculeni, către celelalte regiuni ale provinciei, cu deosebire spre cele unde s‐au
dezvoltat glăjării, este doar una dintre realităţi, peste care s‐au suprapus altele, identificate sau
încă ascunse, dar cel puţin tot atât de importante în efortul de înţelegere a succesului
meşteşugului, deopotrivă printre artişti ca şi printre beneficiari. Surprinderea încrengăturii de
relaţii şi interpretări, ca şi a multitudinii întrebărilor condamnate să rămână deocamdată fără
răspuns, au constituit întotdeauna apanajul, dar şi piatra de încercare, a celor care au avut
şansa studierii unor colecţii constituite cu profesionalism, într‐o vreme în care încă se mai
putea alege între piesele de duzină şi cele cu adevărat de valoare artistică ori documentară. O
astfel de şansă este şi colecţia care face obiectul acestui volum şi care este capabilă, prin bogăţie
şi diversitate, să ofere ea singură material ilustrativ pentru o sinteză de istorie a picturii pe
sticlă în Transilvania, dar şi argumente suficient de elocvente că scrierea acesteia mai trebuie
să aştepte până la recuperarea integrală a biografiei pictorilor, atâta câtă se mai poate, prin
cercetarea arhivelor, a colecţiilor muzeale şi a patrimoniului bisericilor, acolo unde el se mai
păstrează. Pentru împlinirea acestui deziderat, publicarea unor asemenea colecţii este esenţială,
prin completările care devin posibile, prin verificarea unor ipoteze şi, mai ales, prin accesul la
informaţia pe care o conţin. Iată de ce am considerat oportună împărtăşirea tezaurului adunat,
în ciuda obstacolelor presupuse de studiul său şi a neputinţei atât de a avea întotdeauna
răspunsuri, cât şi de a le accepta pe unele dintre cele care au fost deja date. Iată şi de ce am
rezistat acum tentaţiei de a rescrie istoria picturii pe sticlă practicate de românii din Transilvania,
chiar dacă, prin reflecţiile asupra acestei colecţii, o nouă viziune capătă contururi tot
mai clare. În acest moment sunt mult mai importante concluziile la care fiecare poate ajunge
prin propria analiză. Conştienţi că fiecare nouă zi de cercetare le poate zdruncina, am preferat
să nu le oferim încă pe ale noastre.